Fiecărui om îi este frică de ceva. Unii știu care le sunt fricile, alții nu. Fie pentru că nu au stat să se gândească la ele, fie că s-au gândit și au hotărât că frica e pentru fricoși, iar să fii fricos nu e bine. Și, astfel, neagă cu vehemență existența acestora. Eu cred că îs din această categorie. Sau dintr-o extensie a acesteia care crede că dacă vorbești despre fricile tale riști ca ele să se adeverească.
Totul a pornit din copilărie. De altfel, totul pornește de acolo… Aveam vreo 6 ani în vara anului în care ne-am mutat la casă nouă, într-un orășel nou. De fiecare dată când părinții plecau de acasă, iar ei zilnic plecau la serviciu, mie îmi era frică că nu se vor mai întoarce. Îmi apăreau în minte tot soiul de scenarii, mai ales dacă rămâneam singură acasă, fratele meu fiind pe atunci un adolescent rebel pentru care sora mai mică era ca un scai de care vrei să scapi și, câteodată, o mică și naivă copilă de la care poți cere porția ei de înghețată sub ingeniosul pretext că porția ta ai terminat-o. Rareori mă băga în seamă, pentru că părinții rareori cumpărau înghețată. Pentru că eram nou veniți în orășel, prieteni de joacă încă nu aveam și unicul lucru care îmi rămânea era să mă gândesc la ce voi face eu dacă părinții nu se mai întorc.
A venit toamna. M-am dus la școală. Într-una din primele zile doamna dirigintă, Lidia Feodorovna, ne-a spus o veche zicală ”De ce te temi, de aceea nu scapi”. M-am simțit vinovată. Vinovată de faptul că aveam o frică. Credeam că dacă părinții vreodată nu se vor întoarce, va fi din cauza fricii mele. Am hotărât că din ziua următoare n-o să mă mai tem de nimic… sau, cel puțin, n-o să spun nimănui despre frica mea. Și n-am spus. Pentru că nu vorbeam despre asta, aveam impresia că și frica a dispărut. N-a fost așa. Pe 1 noiembrie 2014, părinții au plecat la rude în Ucraina. Pe 1 noiembrie am simțit frică.
Oamenii deștepți care fac traininguri și scriu cărți despre cum să-ți depășești fricile zic că primul pas este să le conștientizezi și să vorbești despre ele. Eu cred în oameni deștepți. Eu am o frică pe care am conștientizat-o ceva timp în urmă și despre care vreau să vorbesc.
Mi-e frică că pe 1 decembrie mă voi trezi într-o țară pe care nu am ales-o noi, tinerii, oamenii care vor un viitor bun pentru țara noastră, ci au ales-o alții, care mai trăiesc cu trecutul. Tare aș vrea ca Lidia Feodorovna să nu aibă dreptate și data viitoare când o văd să-i pot spune că de ceea ce te temi, trebuie să schimbi! Ieși la vot pe 30 noiembrie și ajută-mă să-mi depășesc frica!